Bine v-am regăsit pe un blog ignorat, dar nu uitat. 🙂 N-am mai scris pe-aici din mezozoic, dar aș vrea să-mi reiau obiceiul de a lăsa mai ales pe blog (în detrimentul efemerității canalelor de social media) câteva rânduri despre parcursul meu livresc, dacă tot am rămas, din punct de vedere profesional, în hora asta necruțătoare numită „domeniu editorial”, pe care încă nu mă văd nevoită sau presată s-o părăsesc. Încă. 😅 Evident, din motive subiective voi fi obligată s-o fac ceva mai rar, dar cât o fi, tot e mai bine decât nimic.

Voi vorbi, în cele ce urmează, strict despre cărțile pe care am de gând să le citesc în timpul liber, de plăcere, nu despre cele de care am nevoie ca documentare pentru diverse traduceri sau proiecte. Nu vorbesc nici despre cărțile ilustrate pentru copii, care mi-au rămas foarte aproape din suflet și pe care le cumpăr mult mai des decât mi-aș dori; acestea din urmă cu siguranță ar merita un articol separat, mai degrabă ca recapitulare a cumpărăturilor deja făcute decât sub forma unui anost TBR.

Bun. Haideți să purcedem întru ce mi-am propus să citesc în 2023. 😀

❀ Serii și cărți începute

Am văzut provocări faine anul ăsta despre cum să mai citești din cărțile cumpărate și rămase neatinse de-a lungul timpului. Oamenii își rugau partenerii să le împacheteze și să le aloce o lună, în total 12 cărți pe an. Mi s-a părut interesant, dar eu sunt genul ăla disciplinat și boring, și chiar cred, în naivitatea mea, că o să mă țin de lista de mai sus. Mai ales fiindcă, în ultima vreme, foarte puține titluri noi și promovate intens de edituri m-au făcut să spun „trebuie să citesc cartea asta ACUM”. Cred că ultima oară mi s-a întâmplat cu The Essex Serpent (Șarpele din Essex), iar atunci chiar a meritat, cartea continuând să fie cap de listă, din punct de vedere stilistic, într-un clasament al romanelor mele contemporane preferate. Dar am cumpărat și Where the Crawdads Sing (Acolo unde cântă racii) când toată lumea vorbea despre ea și încă nu am citit-o. 🙂 Totuși, aș fi cea mai fericită să continui, dacă nu chiar să duc la capăt câteva serii și cărți începute.

• seria Anne of Green Gables, de L. M. Montgomery

Dacă nu reciteam Wuthering Heights (La răscruce de vânturi), fătuca asta roșcată și pistruiată ar fi fost, fără îndoială, pe primul loc în preferințele pe 2022. Am citit primele două volume (Anne of Green Gables și Anne of Avonlea) și am reușit să le leg pe fiecare de câte-o vacanță la munte. Nu din pricina combinației de peisaj și voie bună mi-au plăcut. Cărțile sunt scrise foarte bine, personajele sunt extraordinar creionate, iar tonul didactic pe care l-am regăsit în Little Women, de exemplu, lipsește cu desăvârșire. Au fost cărți centrate pe narațiune și care au reușit să-mi păstreze viu interesul descriind viața de zi cu zi într-un decor rupt din fanteziile mele cottagecore… Abia aștept următorul volum. 😀

• seria Little Women, de Louisa May Alcott

În funcție de ediție, seria Little Women poate avea trei sau patru volume. De obicei, Good Wives se consideră parte integrantă a volumului Little Women. Eu le am pe toate în niște variante condensate în câte două volume (unu și doi) de la Wordsworth Classics, care le laudă a fi unabridged, iar Little Women o mai am și într-o ediție cartonată și mai cochetă. Mai am de citit doar Jo’s Boys, dar am tot amânat-o fiindcă, fără să-mi displacă, Little Men nu m-a încântat neapărat în mod deosebit. Lumea și-așa nu prea ajunge atât de departe cu povestea, dar mie, una, chiar mi-ar plăcea s-o duc până la capăt cât mai curând.

• seria Sherlock Holmes, de Arthur Conan Doyle

Nu figurează pe lista din poză fiindcă nu mi-o impun, dar citesc la ediția aia integrală încă din facultate, când aveam de studiat la un curs de literatură victoriană The Adventures of Sherlock Holmes, iar eu, căzută-n cap cum mă știți, m-am scandalizat că nu pot începe așa, trebuie să parcurg cam tot ce a scris Doyle cu Sherlock Holmes până atunci! Fac asta des, pare-se. Și-uite așa, din pricina cărămizii, am ajuns la Aventurile lui Sherlock Holmes la vreo zece ani după facultate și încă citesc la ele. :)))) M-am și dus cu acel capitol neînvățat la examen. Nu fiți ca mine, copii, citiți bibliografia și fără context. Nu mi-a picat și n-am picat nici eu. Trecând peste toate astea, eu nu pot citit romane polițiste fiindcă, deși am încercat, nu mi se par Literatură. Sherlock Holmes e singurul cu care, cel puțin pentru mine, treaba stă foarte diferit, și chiar îl gust stilistic. 🙂

❀ Cărți de studiu

Aici mă refer la cărțile pe care vreau să le citesc cu stiloul în mână, luându-mi notițe. Sunt cărți mari, pe care oricum nu am cum să le iau în pat, și la care o să citesc rar, stând la birou mai mult decât sunt oricum nevoită să o fac prin prisma meseriei. Așa că mai mult de două-trei pe an oricum nu pot duce.

• The Annotated Alice, de Lewis Carroll

Cine a citit o singură dată Alice în Țara Minunilor știe că îi poți găsi o miriadă de interpretări. Anul trecut, pe vremea asta, am făcut un curs de literatură pentru copii în care am auzit inclusiv o interpretare biblică a textului. 🙂 Evident că mie mi s-a părut lăbărțată, dar totul depinde de materialul din care însuși cititorul e croit. Ediția e o compilație a mai multor explicații provenite de la oameni care l-au studiat intens și îndelung pe Carroll din diferite perspective și care se laudă că au găsit adevăratele profunzimi ale poveștii. Cartea e o adevărată bijuterie, arată foarte bine. Dacă îmi place și conținutul, vreau să-mi mai iau și alte ediții din The Annotated Books, un proiect foarte ambițios al celor de la W. W. Norton & Company.

• Codex Seraphinianus, de Luigi Serafini

Îmi doream monstrul ăsta de carte de prin liceu, dar bugetul niciodată nu mi-a permis s-o adaug cu inima împăcată în coș. Așa că acum, la maturitate, am câștigat un concurs de recenzii care a avut ca premiu un voucher de 500 de lei și mi-am cumpărat-o fără să mă gândesc de două ori. 😀 O să vă-ntrebați cam ce-ar fi de studiat la o carte căreia încă nu i s-a descifrat alfabetul (dac-o avea vreo noimă) și care vrea să fie mai degrabă un exercițiu de artă vizuală. Păi, tot. Vreau să scriu exact ce-mi trece prin minte la fiecare pagină, tot ce-mi imaginez, toate legăturile pe care le fac. Sunt chiar curioasă ce iese.

❀ Steinbeck

Pentru mine Steinbeck reprezintă, în acest punct al vieții, un fel de soare din trecut care încă învăluie California într-o lumină trist-zglobie, ceea ce mă impresionează profund. E o voce puternică și își găsește un ecou neașteptat de viu în mine, așa că (vezi Sherlock) m-am apucat să-i citesc operele în ordine cronologică. Nu multe, cam două-trei pe an, uneori chiar mai puține. Mai am destul până la The Grapes of Wrath. Dar îl iubesc atât de mult, încât nu vreau să ajung la suprasaturație, ci să-l las să se sedimenteze lăuntric până să trec la următoarea și următoarea carte. Are vreun sens ce zic?

Cea mai recentă carte pe care am citit-o a fost The Pastures of Heaven (Pășunile raiului), o colecție de povestiri scurte (pe care criticii au numit-o ciclu de povestiri scurte) în care un singur personaj cataliza, neintenționat și adesea fără să-și dea seama, intriga tuturor povestirilor petrecute într-o vale californiană. Mi-a plăcut la culme. Asta așa, cam să știți pe unde ne situăm din punct de vedere cronologic. Următoarea e To a God Unknown (Către un zeu necunoscut), dar s-ar putea să iau la o recitire și The Red Pony (Poneiul roșu).

❀ Proust

Cu Proust, povestea de dragoste începe încă din liceu, când răsfoiam cărțile unchiului meu și am dat peste ceva atât de seducător, încât n-am mai putut să las cartea din mână. Și cum unchiul nu avea seria completă, am citit, cred, cartea a cincea. :)) În 2022, am făcut eforturi considerabile și veritabile vânători pe internet ca să-mi întregesc colecția de la ART, cu volumele cartonate și traduse (musai) de Irina Mavrodin. Deschid orice volum la orice pagină și găsesc o frază care-mi place. Așadar, a venit momentul, cam târziu în viață, să parcurg integrala În căutarea timpului pierdut. Mă înham la asta în 2023, fără să pun presiune pe mine să duc seria la bun sfârșit. Două-trei volume ar fi mai mult decât suficient. Poate chiar și doar unul, dar citit frumos, pe îndelete, nu devorat.

❀ Pratchett

Ca să am parte de liniște și pace în căsnicia care se va legaliza curând, trebuie neapărat să mă apuc de citit Pratchett. Seria Discworld e un întreg univers căruia Ju al meu îi găsește mereu paralele în viața reală și despre care eu nu știu mai nimic, așa că aș vrea să schimb lucrurile astfel încât să pot participa constructiv la discuții. Dacă tot am casa plină de ediții cartonate de colecție din Discworld, e un efort pe care ar fi bine să-l fac. (Deși pe el nu-l văd apucându-se curând de Steinbeck sau de Proust. Și nu de lene, fiindcă el e omul care mi-a adus în casă operele complete ale lui Carroll și Joyce, ci fiindcă nu par îndeajuns de ciudați pentru gustul lui…)

Revenind la Pratchett, avem miniseriile Death și The Witches, dar cred că îmi surâde momentan Death. Recomandarea cică ar fi să citești volumele în ordinea în care au fost scrise, indiferent de serie, pentru că există multe personaje care reapar, dar cred că mi-e suficient să arunc în ochi pe cronologia reală și să le citesc, totuși, în funcție de serii.

❀ Cărți despre moarte

Nu fiindcă aș fi morbidă, nu fiindcă am obsesii nesănătoase, nicidecum. Moartea e ceva pe cât de natural, pe atât de înspăimântător, iar oamenii moderni și – chipurile – civilizați nu fac niciun efort de pregătire pentru trecerea asta de care nu scapă niciunul dintre noi.

• All the Living and the Dead, de Hayley Campbell

Despre cartea fiicei lui Eddie Campbell, ilustratorul care a dat viață lui From Hell al lui Michael Moore, am aflat în episodul cu Stephen Fry despre De Profundis (de Oscar Wilde) al celor de la Backlisted. Tipa e jurnalistă și a realizat o serie de interviuri cu oameni care au făcut din moarte o meserie, așa cum zice titlul complet al cărții: From Embalmers to Executioners, an Exploration of the People Who Have Made Death Their Life’s Work. Și nici ea nu e vreo morbidă. 🙂 Pur și simplu a trăit încă din anii micii copilării înconjurată de desenele extrem de grafice ale tatălui său, astfel încât niciodată nu a văzut moartea ca pe ceva ieșit din comun. Pare un subiect interesant, pe care-aș fi curioasă să-l explorez. Volumul nu pare să fie tradus în română.

• Trupul nostru muritor. O istorie a morții (în original: This Mortal Coil. A History of Death), de Andrew Doig

Am „ginit” cartea asta în pregătire la Polirom și, din nou, m-a convins subtitlul. Se vrea a fi un studiu asupra unei mari părți dintre cauzele care au provocat moarte de-a lungul omenirii. Și nu vă gândiți doar la ciume și alte prăpăduri; se pare că e analizată inclusiv alimentația. Andrew Doig are un postdoctorat în biochimie și e profesor universitar la Universitatea din Manchester, așa că mă declar interesată. Wow, singurele două cărți de nonficțiune pe care vreau musai să le citesc în 2023 sunt, așadar, despre moarte. 🙂 Minunat.

Nimic din ce am scris aici nu mi se pare irealizabil, chiar dacă momentan sunt antrenată-n vasta complexitate care e Theodoros. Totuși, având în vedere că n-am mai apucat să citesc de vreo trei zile-ncoace, țineți-mi pumnii, o să am nevoie. :))