Înainte să vorbim despre următoarea carte, simt că e nevoie de articolul ăsta.

Mă tot gândesc de ceva vreme la modul în care problemele sociale încep să dicteze trendurile. Feminismul, black lives matter, literatura LGBT – toate sunt subiecte despre care e bine că începe să se vorbească și la noi în țară, nu numai aievea. Chiar am aflat ieri că există o editură foarte mișto care publică numai cărți axate pe nișa asta, care nouă încă ni se pare tabu. Nu pot decât să aplaud inițiativa și să mă bucur. Dar sunt toate cărțile astea cu adevărat bune?

Ce se întâmplă când oamenii încep să judece literatura și arta prin filtrul corectitudinii politice? Ce se întâmplă atunci când cineva îl citește pe Roald Dahl și interzice James și piersica uriașă din cauza unei glume cu mexicani mâncători de lăcuste? Ce se întâmplă când o platformă formatoare de opinii spune despre noul serial al lui Scorsese că nu are destule femei în el, când serialul e cu și despre călugări iezuiți? Ce se întâmplă când oferi cel mai mare premiu al industriei americane de film unei producții mediocre doar ca să-i râzi un nas odiosului homofob aflat la cârma țării? Ce se întâmplă când dai jos tabloul cu Shakespeare pentru că a fost un bărbat alb și nu reprezintă diversitatea?

Vă spun eu ce se întâmplă. Oamenii devin iritați și defensivi. Cei care nu au opinii clar formate fac un pas înapoi. De acum înainte, când se mai uită la un film cu negri care doar pomenesc tangențial de omul alb, vor invoca “același PC bullshit” și vor schimba programul. Și poate, la fel ca mine săptămâna trecută, o să se certe cu propriul laptop strigând: “Dacă mai văd o dată Chimamanda Ngozi Adichie în timeline-ul de pe Goodreads, jur că îmi dezactivez contul!”.

Pe scurt, receptivitatea tuturor la aceste mesaje, oricât de importante, scade dramatic. Lumea n-o să ignore doar mediocritatea și lenea. N-o să spună doar că e prost filmul X cu personajul ăla gay atât de perfect dar atât de plat, ci o să renunțe cu totul să se uite la filme cu personaje LGBT. Iar atunci tu, ca artist, vei rămâne doar cu cei care te aplaudă de fiecare dată când introduci un personaj dintr-o minoritate în lucrarea ta. Vei trăi cu impresia că dacă nimeni nu te critică, opera ta e perfectă. Dar timpul va trece, iar istoria te va uita.

După ce a câștigat Moonlight Oscarul, am urmărit cu atenție o mulțime de declarații, de postări pe Facebook sau pe Twitter. În fiecare an există cineva care face mișto de câștigător – pentru că let’s face it, nu putem avea cu toții aceleași gusturi. Anul ăsta – tăcere desăvârșită. Dacă cineva de la Hollywood, oricât de celebru, ar fi îndrăznit să spună că filmul cu un personaj principal gay și negru nu e chiar atât de reușit încât să merite un Oscar, automat ar fi fost considerat homofob și rasist, iar cariera sa ar fi fost iremediabil pătată. Întrebarea este: dacă se va mai face un film cu un personaj principal gay și negru, de data asta cu adevărat excelent, eu, pionul random din publicul de rând, o să mai am dispoziția necesară să-l consum? O să mai am încredere în toți cei care îl ridică în slăvi sau o să-mi fac eu însămi o mare defavoare crezând că sunt toate la fel și că subiectul ăsta poate fi abordat doar în modul ăla bleg, lipsit de substanță?

Când am încetat să judecăm arta pentru ceea ce este?

Nu degeaba am ilustrat ideea cu leul MGM. Pe siglă o să observați că scrie ARS GRATIA ARTIS, adică artă de dragul artei, un principiu în care cred trup și suflet. Arta nu ar trebui să aibă niciun scop didactic sau moralist, nu e nevoită să aibă nicio datorie morală față de societate. E singura babă care are dreptul să se pieptene când țara arde, fiindcă țara supraviețuiește nu printr-un manual de self-help, ci prin plăcerea de ordin estetic. De-asta, încă din facultate, îl iubesc pe Poe mai mult pentru The Poetic Principle decât pentru superba The Raven. Nu vă speriați, îl iubesc și pe Nietzsche, care se opune cu totul ideii, dar când a fost vreodată Nietzsche de acord cu ceva?

Nu mi-a plăcut 1984 pentru că Orwell trage semnale de alarmă în privința regimurilor totalitare, ci datorită modului în care o face. Mi-a plăcut nu pentru că m-a pus en garde, ci pentru că am tremurat la scena cu șobolanii, pentru că scriitura lui e puternică și tăioasă.

De aici:
Contemporary postcolonial African writers such as Leopold Senghor and Chinua Achebe have criticised the slogan as being a limited and Eurocentric view on art and creation. In “Black African Aesthetics”, Senghor argues that “art is functional” and that “in black Africa, ‘art for art’s sake’ does not exist.” Achebe is more scathing in his collection of essays and criticism entitled Morning Yet on Creation Day, where he asserts that “art for art’s sake is just another piece of deodorised dog shit” (sic).

Stai să înțeleg. Adică doi autori africani care spun că arta ar trebui să aibă exclusiv un scop precis, funcțional, susțin că ars gratia artis, un principiu care consideră că orice e acceptat în artă atâta timp cât e bun, e o viziune limitată?! E exact genul de gândire care mă face să nu vreau să citesc vreodată ceva scris de Chinua Achebe.

Dar asta ar fi o prostie la fel de mare ca aceea de a nu o citi pe Chimamanda Ngozi Adichie doar pentru că e pe val. N-aș fi știut că nu-mi place Moonlight dacă nu l-aș fi văzut. Însă la fel de valabilă e și reciproca: nimeni nu mă poate convinge că volumele lui Chimamanda Ngozi Adichie merită citite numai fiindcă tipa e o nigeriană care vorbește despre feminism.

Despre orice carte spuneți-mi doar dacă-i bună. Atât.