Chemarea străbunilor a fost una dintre cele șapte cărți cu zăpadă și Crăciun pe care m-am provocat singură să le citesc în luna decembrie a anului trecut.

(Dacă erați curioși ce s-a ales de acel TBR, am reușit să citesc doar șase, fiindcă n-am calculat OK și-mi rămăsese o carte de Crăciun pentru după Crăciun, când deja nu mai avea niciun farmec. O las pentru la anul. 😀 Also, dacă o să vedeți că apar pe-aici recenzii/discuții despre respectivele cărți, să nu vă speriați că afară deja plesnesc mugurii și eu abia acum ajung la ele. Promit să le alternez cu cele citite mai recent, fiindcă momentan mai mult stau pe loc decât citesc, între o carte de filosofie și starea de hibernare pe care mi-o induce vremea caldă de afară. Anestezie de primăvară! 😩 Rant over.)

Un pic despre Jack London, că-i interesant

Pe Jack London îl știți din clasele primare, când primeați și voi ca premiu Colț Alb în ediții ieftine și dubioase. E obsedat de câini și de zăpadă (a avut și un conac botezat Casa Lupului) și are un stil care, deși nu i-a câștigat un loc fruntaș în literatura americană, l-a făcut unul dintre scriitorii care s-a bucurat de o faimă uriașă în timpul vieții. De altfel, chiar Chemarea străbunilor i-a adus acest succes, care nu doar că l-a făcut cunoscut, ci l-a și răsplătit financiar.

Jack London nu a fost doar un copil sărac, cu familie cam vraiște, ci a și ajuns un tânăr cu probleme financiare la fel de mari. Înainte să se apuce de scris, călătorea (a se citi boschetărea) încolo și-ncoace, citind filosofie și tot felul de minuni socialiste. A ajuns, evident, să urască burghezia și capitalismul și să-și dea seama că scrisul e biletul lui de ieșire din sărăcie.

Dar mare atenție! Ediția mea apărută în comunism spune că Jack London s-a sinucis deoarece scrisul pentru supraviețuire îl împiedicase să devină marele socialist care se visase, și în momentul în care și-a dat demisia din partid, și-a și pus capăt zilelor. Nimic mai fals. Da, Jack London era socialist și scria pentru că era bine plătit, dar nu cred că a ajuns să trăiască cu resentimente față de literatură, nici măcar față de cea proprie. La sfârșitul vieții, avea o bibliotecă de peste 15.000 de volume. În plus, s-a dovedit că nu s-a sinucis, cu atât mai puțin din cauză de frustrări politice. Omul avea insuficiență renală; trăia cu niște dureri infernale, drept urmare a luat o doză prea mare de morfină. Avea doar 40 de ani. Morala: orice prefață comunistă trebuie cernută nemilos printr-un filtru de gândire actuală.

Jack London la biroul său, în anul morții (sursă)

Despre ce e vorba-n carte

Fiind nevoit să-și câștige pâinea, Jack London a plecat din însorita Californie în minele de aur din Alaska. Acolo s-a îmbolnăvit și a trebuit, în cele din urmă, să se întoarcă, dar a văzut mulți câini husky înhămați la sănii cutreierând nestingheriți prin zăpezile uriașe. În plus, gazdele la care stătea aveau o corcitură între un St. Bernard și un ciobănesc scoțian, exact așa cum e și Buck, câinele și personajul principal din Chemarea străbunilor.

St. Bernard (sursă)

ciobănesc scoțian (sursă)

În carte, Buck are patru ani și e un dulău uriaș, care duce o viață domestică liniștită la o moșie din California. Dar datorită dimensiunilor sale impresionante, e răpit și vândut de un grădinar unui negustor de câini. Așa, Buck ajunge în Alaska, un ținut total diferit nu doar din punct de vedere al climei. Acolo, câinii erau folosiți ca animale de povară și duceau constant o luptă pentru supraviețuire în condiții vitrege. Și așa, dintr-un câine prietenos, Buck se transformă și se adaptează la lumea unde domnește “legea bâtei și a colților”.

Ce pot să vă zic din start e că nu-i o lectură pentru the random puppy dog lover. Nu e o carte dulceagă, care să te înduioșeze și să te facă să exclami “awwwww, ce cute! 😍” tot din două-n două pagini. Buck nu e un labrador adorabil pe nume Marley, ci devine o bestie fioroasă, una cu lupul. Cartea asta e despre întoarcerea la rădăcini, la primitivism, la instinctele primare. Și încă ceva pe lângă, că doar de-aia mi-a și plăcut. 🙂

Ce mi-a plăcut

Iubesc cartea asta. Chiar nu credeam că o să mă prindă un autor care mi-a mai plăcut numai în școala generală, dar Jack London scrie absolut minunat, iar dacă asta transpare dintr-o traducere, vă dați seama cum o fi originalul.

Mi-a plăcut că e o carte de-a dreptul sălbatică, iar când nu e așa, e contemplativă față de natură și de viață. Mi-a lăsat așa, o stare de evadare din cotidian, de instincte scăpate de sub control, de libertate. Uneori e foarte dark și necruțătoare cu cititorul. E de un realism dur, împins de multe ori până la naturalism. Are niște scene sângeroase care l-ar face mândru chiar și pe bărbosul ăla psihopat de Émile Zola (să citiți Germinal, că nu degeaba rimează cu bestial). Nu-i de mirare, am citit că Jack London era mare fan al darwinismului, mai ales al părții cu survival of the fatest fittest.

Mi-a plăcut și de câinele ăsta antropomorfic, chiar dacă nu e narator direct. Aș vrea să zic că evoluează pe parcursul cărții și să mă opresc aici, dar de fapt evoluează… regresând, devenind un animal sălbatic. Și e absolut excepțional cum se ajunge acolo.

Și atunci când, în nopțile geroase și liniștite, își țintea botul către stele și începea să urle prelung, cum urlă lupii, străbunii lui, prefăcuți în praf și pulbere, erau aceia ce-și îndreptau boturile către stele și urlau prin el, peste secole.

Având în vedere că naratorul are perspectiva unui câine, dialogurile sunt aproape inexistente, lucru care, în mod surprinzător, nu m-a deranjat, chiar din contră. Chemarea străbunilor e o nuvelă, deci are un singur fir epic distilat până la esență; niciun cuvânt nu mi se pare în plus, până și descrierile sau părțile mai poetice fiind exact ce (și cât) ar trebui să fie.

Ce nu mi-a plăcut

Îi dau cărții patru stele doar pentru că, deși a fost o lectură superbă, cu o idee bună și o execuție impecabilă, subiectul e destul de răsuflat în zilele noastre, când tema a fost preluată de sute de ori în remake-uri muuult mai zaharisite și prelucrate invers, de la bestie la animal domestic. Adică am mai văzut chestia asta atât în literatură, cât și în industria cinematografică. Dar asta e doar la nivel personal; în mod obiectiv, Chemarea străbunilor consider că n-are niciun cusur.

Concluzii și recomandări

Cartea asta poate fi interpretată în mai multe feluri. Poți considera că este o poveste despre prietenia dintre oameni și animale, căci Buck o să se atașeze enorm de cineva până la urmă. Poate fi văzută și ca un fel de fabulă mai horror, din care putem trage fel de fel de învățăminte despre prietenie, loialitate, dar și despre grabă și pricepere. Mie mi-a plăcut mai ales datorită părții ei 100% sălbatice, despre instincte primare și acel call of the wild care îi dă și titlul.

O recomand celor care vor să-l redescopere pe Jack London din copilărie cu mintea din prezent. E o carte foarte scurtă și merită să vă răpiți o zi pentru ea, fiindcă e foarte bine scrisă și are acel ceva care te face să spui despre o carte da dom’le, am citit ceva mișto, care m-a mișcat. Dar dacă nu suportați violența, mai ales cea față de animale, nu cred că e o carte bună pentru voi.

Alte informații

Dacă vreți s-o citiți în engleză, The Call of the Wild se găsește la prețuri foarte mici în variantă paperback (asta și asta + White Fang), iar hardback mi se pare super faină varianta deluxe a celor de la Puffin. Dar de ce peste tot Buck e reprezentat ca un husky? Mrrr! 😡

Dacă o vreți în română, vă înfățișați fain frumos la anticariat și o căutați în traducerea lui Anghel Ghițulescu, fiindcă i-a ieșit bine. 😛 În rest, oroare (dar măcar nu prea e husky). Ce, și asta e acum lectură recomandată la școală?…

pe coperta mea mi se pare că au pus un lup în loc de husky

P.S. În timp ce puneam cartea la loc, am descoperit că am în bibliotecă și Martin Eden. 😀

*Pe Goodreads, Chemarea străbunilor a primit de la mine 4 steluțe din 5.