Olguța și un bunic de milioane este a treia carte participantă la Trofeul Arthur pe care am citit-o, după Rostogol merge acasă și Dosarul Popcorn. Însă spre deosebire de celelalte două, aceasta este doar finalistă, nu și câștigătoare. Mă bucur însă că cei de la Arthur au îmbrăcat-o în deja cunoscutele veșminte albastre și cartea a văzut lumina tiparului; ar fi fost păcat să se piardă, văd că e preferata multora și mi-a plăcut și mie – ce-i drept, nu la fel de mult ca celelalte două, dar mi-a păstrat viu interesul până la final și vreau să citesc și volumul doi, când o fi să apară.

Din ce-am apucat să stalkuiesc online, Alex Moldovan, autorul cărții, pare exact genul ăla de om pe care ți-l dorești în gașcă, să povestiți la o bere după muncă: un bărbos cool pasionat de jazz, cărți pentru copii și jocuri de cuvinte, ceea ce se reflectă direct în Olguța.

Despre ce e vorba

Dacă nu era evident – despre Olguța, o puștoaică de 12 ani, roșcată și pistruiată, care nu are mulți prieteni, dar e isteață foc și cântărește întotdeauna plusurile și minusurile situațiilor în care se găsește. E încăpățânată și are, cam ca orice adolescent, probleme de disciplină. Tatăl ei ascultă jazz, dar pentru că e plecat la muncă în străinătate, ei îi vine greu să o facă. Mai adăugăm în peisaj o mamă foarte bolnavă și ajungem la concluzia că viața Olguței… nu e prea roz. Noroc cu Farid, bull terrierul hipster, cu eșarfă roșie și ochelari rotunzi, veșnic crendicios stăpâne-sii.

Totul se schimbă când, într-o zi, Olguța se trezește la ușă cu Nina, o mătușă pe care inițial nici n-o recunoaște, dar cu care va trebui să-și petreacă următoarele zile – evident, împotriva voinței sale. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, misteriosul bunic Constantin încearcă să dea și el de ea. Să zicem doar că nu-i un bunic obișnuit, prin urmare nici mijloacele prin care vrea să ia legătura cu Olguța nu-s dintre cele mai… erm… normale.

Recitind ce-am scris până aici, reiese că povestea ar fi o dramă de familie. Nu prea e. Mai degrabă – o aventură est-europeană ca un scenariu de film închipuit de acțiune, căci întâmplările se petrec în Cluj și cartea e scrisă la persoana I, deci aflăm toată povestea chiar prin ochii (și mintea adolescentină a Olguței.

Deci de asta mă rugase mama acum câteva zile să vin direct acasă după școală și să nu vorbesc cu niciun străin pe stradă! De parcă străinii și-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine – nici cunoscuții nu se înghesuie.

Farid și Nina

Ce mi-a plăcut

Mi-am petrecut o duminică ploioasă în compania Olguței (cândva în noiembrie, nu mă judecați :D) și, oricât de îmbietor era somnul sau un serial, nu mi-a venit s-o las. M-a ținut un pic în suspans; întorceam foaie după foaie să văd ce se mai întâmplă. Capitolele plin de acțiune se termină cu câte un cliffhanger și alternează neregulat cu cele de meditație adolescentină – câteva foarte savuroase. Ritmul nu-i nici prea lent, nici prea rapid, ci numai potrivit.

Pe Olguța o îndrăgești câteva pagini, apoi te scoate din sărite… și uite așa-ți sincopează inima și te tot răzgândești vreme de aproape 300 de pagini. Dar e foarte relatable fata asta, cu toate părțile ei bune și proaste.

Nutriționistul mi-a recomandat carne slabă, dacă se poate, pui. Azi am mâncat pui de oaie și de porc. Cred că mâine voi încerca puiul de vită.

Mi-a plăcut și stilul, e destul de curat, cursiv, cu multe jocuri de cuvinte, dar fără artificii sau procedee spectaculoase; adică fix genul de carte pe care o recomanzi cuiva încă neinițiat în înfloriturile limbii române. Chiar i-am sugerat-o unei colege care nu știa ce să-i dea de citit fetiței sale în limba română; i-am spus că e o carte simplă și că acțiunea se petrece la 100 de km de noi. 🙂

Între titluri de capitole care încep cu În care (se întâmplă cutare lucru) și trimiteri la pop culture, muzică și alte teme actuale, felul în care scrie Alex Moldovan combină cumva tot ce găsesc înduișător la oamenii cam cu un deceniu-un deceniu și ceva în plus față de vârsta mea: sunt old school și moderni în același timp. E un lucru pe care eu, cel puțin, nu-l mai întâlnesc la cei din generația mea – sau nu-l identific fiindcă suntem la fel?! -, tocmai de-aceea-l găsesc atât de fermecător.

Nu în ultimul rând, mi-au plăcut mult ilustrațiile lui Jószef Vass, al cărui stil spiralat o să-l recunosc oriunde de acum înainte. Păcat că n-au fost color.

Ce nu mi-a plăcut

Dar Olguța m-a și împuns cu niște ghimpi. Cel mai mult m-a deranjat o scenă în care a apărut din senin un personaj despre care nu se pomenise nimic înainte, dar care a salvat brusc alte personaje aflate cam la înghesuială. Englezii numesc asta lazy writing, adică nu te străduiești să faci povestea credibilă, ci preferi să folosești o coincidență/un lucru inexplicabil, ceea ce e nu prea e OK.

Apoi, în anumite pasaje, scrisul mi s-a părut un pic naiv, un taur mai greu de apucat de coarne. În alte locuri, din contră – Olguța împrumută prea mult din limbajul și mentalitatea unui adult. E o capcană în care cad mulți scriitori, mai ales dacă nu au adolescenți prin preajmă. :)) Da, știu, what makes me the fuckin’ expert? Nimic altceva decât faptul că, nu știu, lucrez la o editură și mă lovesc de lucrurile astea zi de zi? 😅

Pe bune acum, anumite chestii nici măcar nu țin de scriitor, care probabil și-a citit și răscitit cartea înainte s-o trimită, ci de redactor/editor. Orice nu curge, orice nu sună ca trilul suav al unei păsărele primăvara pe un câmp de păpădii în timp ce din depărtare se aude în surdină Strauss trebuie rescris. Păstrăm ideea, reformulăm, fără supărări sau orgolii rănite. Bine bine, o să-mi spuneți, dar cum știm unde se termină stilul personal al autorului și unde începe greșeala? 🤔 Păi, redactorul și scriitorul trebuie să formeze o echipă și să… Dar în ce utopie trăiesc? REVENIND.

Recomandări

Cred că Olguța e citibilă indiferent de vârstă, deși publicul-țintă sunt copiii cam între 8 și 14 ani. O recomand oricui vrea să încerce ceva de la un autor român contemporan și să se plimbe cu o puștoaică și un bull terrier printr-un Cluj nițel modificat. Sunt simpatici, eu abia aștept volumul doi. 🙂 Nu o recomand dacă nu sunteți adepții jocurilor de cuvinte și dacă vreți ceva mai mult de la o carte decât o scriitură corectă.

Alte informații

Olguța și un bunic de milioane a apărut în 2016 la Editura Arthur, fiind finalistă în competiția pentru Trofeul Arthur la ediția din anul 2014. Și fiindcă e o simpatică, Olguța are un blog și o pagină de Facebook. V-am spus că Alex Moldovan e mai old school, așa că el nu are decât un blog și… o fabrică de jazz.

*Pe Goodreads, Olguța și un bunic de milioane a primit de la mine 3 steluțe din 5.