Carte: Roșu și negru, de Stendhal – lupul faux moralist al literaturii clasice franceze

Am ajuns la concluzia că stau foarte prost cu literatura clasică franceză. Aș vrea să spun că în detrimentul clasicilor englezi, dar… would I lie to you, babes? În afară de La Fontaine, Zola, Proust, Mauriac și Flaubert n-am citit nimic din marii clasici. Nu tu Voltaire, Dumas, Hugo, Balzac, Molière, nimic! Așa că am pus mâna pe franțuzul cel mai la-ndemână din bibliotecă și, două săptămâni, nici n-am simțit nevoia să mă-ntrerup și să plec urechea la tentații nefrancofone. Cu alte cuvinte, am citit și eu, în sfârșit, Roșu și negru al lui Stendhal. Better late than pregnant, right? :))

Despre ce e vorba

Cred că până acum toată lumea știe ce-i cu romanul ăsta. Eu l-am citit fără nici cea mai vagă idee; știam doar că pe personajul principal îl cheamă Julien Sorel, dar nici măcar n-a fost meritul meu. Am găsit o poveste plasată în Franța din perioada Restaurației, după abdicarea lui Napoleon, când oamenii sunt separați de mentalități total opuse, aristocrații sunt lipsiți de orice urmă de nerv, burghezii și țăranii sunt lacomi, iar jocurile de putere sunt meschine și se fac în șoaptă, prin intrigi de saloane dichisite sau biserici somptuoase. Tocmai de aceea, se subliniază că soarta lui Julien Sorel trebuie înțeleasă ca un destin social, personajul fiind un produs al vremurilor în care trăia.

Pe scurt, Julien Sorel e fiul unui cherestegiu, deci un țăran cam rușinat de sine și de familia sa, care încearcă în schimb să ajungă la o condiție socială mai bună ascunzându-și disprețul pentru nobilime și adevăratele intenții în spatele unei tăceri pe care lumea o confundă cu pioșenia și inteligența (nu că aceasta din urmă i-ar lipsi). Pentru că Napoleon abdicase și el nu poate să devină bogat dovedindu-se superior în armată sau în viața de zi cu zi (roșul), Julien Sorel învață latina și Noul Testament pe de rost și încearcă să-și creeze o situație alegând să facă parte din cler (negrul). Daaar, firește, își vâră dracu’ coada și întâlnește femei mai mult sau mai puțin măritate sau out of his league, care-l abat de la drumul spre succes.

Roșu și negru e un roman realist, în sensul că mi-a amintit mereu de Enigma Otiliei, deși acela era de inspirație balzaciană. E dens, pe alocuri puțin greoi, și în timpul săptămânii rar puteam citi mai mult de 20-30 de pagini pe seară. Are o puternică latură socială, are și două povești de dragoste mari și late, are – evident – un pic de politică (lucru de care face mișto însuși Stendhal, intervenind în propria sa carte :D), dar elementul cel mai consistent îl reprezintă psihologia personajelor, o latură intens exploatată și minuțios executată.

Ce mi-a plăcut

Evident, partea psihologică a romanului. N-am întâlnit până acum pe nimeni, niciun scriitor, care să analizeze atât de exhaustiv cele mai mărunte gesturi, priviri sau schimbări din sufletele personajelor. Fiecare stare e explicată cu o precizie care te lasă mască. Stendhal poate descrie în cinci pagini tot ce se întâmplă în mintea unui personaj în fracțiunea de secundă necesară unei acțiuni. Spre deosebire de Balzac, care am înțeles că-și irosește (?) talentul ăsta descriind natura, casele și obiectele personajelor, efortul lui Stendhal se concentrează fix acolo unde trebuie. Deși uneori pare un pic cam exagerat, cel puțin din perspectiva cititorului care le știe pe toate, pe mine nu a reușit să mă plictisească.

Tot la scriitura lui Stendhal mi-au plăcut frazele lui care de multe ori se încheie… with a twist.

(…) domnul Valenod, un tânăr voinic, bine clădit, cu obraji roșii și rumeni și cu favoriți mari, negri, era una dintre ființele acelea grosolane, nerușinate și gălăgioase care, în provincie, se numesc “bărbați bine”.

sau

Julien avea o inimă înflăcărată și una dintre memoriile acelea uimitoare care adeseori fac casă bună cu prostia.

sau

Absorbită cu totul, până la venirea lui Julien, de roboteala nesfârșită care, departe de Paris, este o lege pentru orice bună mamă de familie, doamna de Rênal se gândea la pasiuni așa cum ne gândim noi la loterie: înșelătorie sigură și fericire căutată de cei fără minte.

Mi-au plăcut apoi cele două povești de dragoste total diferite ale lui Julien Sorel. Deși amândouă sunt excepționale și au ca punct comun ideea că, uneori, oamenii se îndrăgostesc din plictis și din lipsa unor activități mai interesante, discrepanța dintre ele e evidentă. Doamna de Rênal reprezintă iubirea matură, tandră, profundă, uneori maternă, pe când frumoasa Mathilde de la Mole reprezintă iubirea vulcanică, trufașă, pasională. Ce mi s-a părut interesant a fost că Julien începe cu prima, dar nu sfârșește cu a doua. 🙂 Ghici ciupercă ce-i.

Personajele feminine sunt foarte bine lucrate; mi-a plăcut mai ales de Mathilde, pe care orgoliul specific aristocraților o împiedica, pur și simplu, să lase ca fericirea ei să depindă de altcineva. Scena în care își taie o șuviță mult prea mare din păr ca dovadă de iubire e puternică spre cutremurătoare. Și soțul doamnei de Rênal e un personaj interesant – un avar absolut care se gândește că iese mai ieftin dacă se preface că nu-și dă seama că e înșelat. Bărbat adevărat, ce mai. :)) Și tot la capitolul personaje: despre Julien Sorel se spune că e tipul ipocritului, dar de fapt, așa cum am mai zis, reprezintă doar suma defectelor vremurilor în care trăia. Stendhal nu mi se pare că încearcă să facă pe lupul moralist spunându-ne că așa nu, ci pur și simplu zugrăvește un tablou de ansamblu al unei perioade.

Și apropo, tabloul ăsta e reușit. Din câte am citit despre Restaurație, tot amalgamul politic, social și bisericesc, toată atmosfera epocii și teama de a recunoaște că ești admirator și susținător al lui Napoleon sunt redate superb și foarte fidel în carte. Nici nu-i de mirare, având în vedere că Stendhal însuși a fost unul dintre renegații și compromișii de după abdicarea lui.

Mi-a plăcut Roșu și negru pentru că e un roman aproape modern, care a îndrăznit să se ia la trântă cu biserica și cu politica acelor vremuri, să înfrunte și să conteste păreri potrivit cărora popii sunt niște dumnezei și nu există nimic mai nobil decât un aristocrat, iar țăranii nu se pot ridica din mizerie fiindcă nu îi duce capul. Viziunea asta li s-a părut nerealistă oamenilor vremii și am citit că Stendhal a murit neînțeles și aproape anonim, ceea ce-i cam trist.

Fiecare capitol din Roșu și negru începe cu câte un scurt citat din alte opere clasice sau chiar din ziare, care sugerează oarecum esențialul din respectivul capitol. Uite-așa mi s-a făcut o poftă nebună să citesc Schiller, Shakespeare și Don Juan în interpretarea lui Byron.

Nu în ultimul rând, că tot veni vorba de consultările mele cu Wikipedia din timpul citirii romanului, acum sunt cu multe procente mai deșteaptă: știu ce înseamnă Restaurație, joagăr, perceptor, jansenist, iezuit, iacobin și muuulți alți termeni pe care ori îi uitasem, ori nici nu-i mai întâlnisem vreodată. 🙌

Ce nu mi-a plăcut

Sfârșitul romanului a fost cam tras de păr. Nu văd de ce a trebuit ca autorul să facă din Julien aproape un erou. Bocetele mulțimii de muieri la proces – really? Deși a mai încercat s-o dreagă pe ici, pe colo, cu teama lui de ce urma să i se întâmple, finalul fost brusc și grăbit și parcă… prea mult.

Also, nu mi-a prea plăcut personajul principal. L-am înțeles, am și ținut cu el, am fost și împotriva lui, dar până la urmă, soarta lui Julien Sorel efectiv m-a lăsat rece. I couldn’t care less ce urma să i se întâmple. Eram mai îngrijorată și mai atașată de Mathilde și de doamna de Rênal, până și de tontul de soțu-său.

Bine, ar mai fi de amintit și toată prostioara aia demodată de mă iubește, nu mă iubește? în funcție de dacă te ia sau nu de mână, dar am s-o pun pe seama vremurilor și o să mă prefac c-o ignor și că nu mi s-au strepezit dinții citind-o. :))

Recomandări

Merită să citiți Roșu și negru, chiar e o carte de pe urma căreia rămâi cu ceva. E mult mai complexă decât Doamna Bovary (la care am strâmbat din nas mult și bine), e fain scrisă și, dacă v-a plăcut în liceu Enigma Otiliei, romanul ăsta e mai reușit și duce stilul ăla la un alt nivel. Nu îl recomand celor pe care nu îi interesează istoria și politica și care nu au chef de romane puțintel mai greoaie.

Alte informații

Una singură: orice ediție ați alege, mai nouă sau mai veche, nu o cumpărați și nu o citiți decât dacă e în traducerea lui Gellu Naum. Îl știți, nenea cu pinguinul Apolodor. 🙂 A făcut o treabă excelentă, textul curge și e foarte mișto.

also, bonus info: așa arăta Stendhal, pe numele său real Henri Beyle :))

*Pe Goodreads, Roșu și negru a primit de la mine 4 steluțe din 5.

sursă foto

6 thoughts on “Carte: Roșu și negru, de Stendhal – lupul faux moralist al literaturii clasice franceze

  1. în sfârșit și altceva în afara literaturii pt copii! :))

    nici eu habar n-aveam despre ce e vorba în Roșu și Negru, până acum. 🙂 am o ediție de la Univers, dar e tradusă tot de domnul Naum. m-oi bucura și eu de ea la un moment-dat.
    să te arunci și în Mizerabilii când mai ai poftă de franțuzi. am refuzat-o o vreme tocmai pt că e “clasică” și destul de cărămidă, dar greu m-am mai lăsat de ea după ce am început-o. și, la fel, înveți din ea destule chestii reale (cum ar fi că oamenii plăteau un fel de impozit după câte geamuri aveau la casă, iar cei săraci, evident, aveau puține spre deloc; neîntrând lumina, se îmbolnăveau și nu mai puteau lucra nici cât erau în stare înainte; cercul vicios al sărăciei).

    Reply

    1. În ultima vreme n-am mai prea avut chef de literatură pentru copii, dar și când îmi revine pofta… 😀 Huh, ce interesant. Încă n-am citit Mizerabilii, dar am văzut desenele când eram mică și mai rețin câte ceva. E pe listă, oricum. Mersi!

      Reply

  2. Am citit cartea asta prin clasa a Xa, cand mi s-a parut interesant titlul si citeam ce imi era la indemana din biblioteca sa imi iau gandul de la problemele de sanatate ce le aveam pe atunci.
    Mi-a placut, la mintea de atunci :)) Ar fi interesant de vazut ce impresie mi-ar face acum 🙂

    Reply

    1. Păi nu știu dacă ți-ar mai plăcea, literatura clasică e destul de liniară și densă, suntem obișnuiți cu un alt fel de ritm acum. Dar de interesantă rămâne interesantă, fie și ca oglindă a vremurilor în care a fost scrisă. Și, evident, pentru stil. 🙂

      Reply

  3. Aceeași ediție am citit-o și eu în liceu. Sincer, mai țineam minte doar intriga principală, povestea de dragoste dintre Julien și doamna Rênal (al cărui nume mi se ștersese total din minte), dar nu îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut. Oricum, la 14-15 ani percepi diferit lucrurile. Nu știu dacă aș mai avea răbdare acum pentru clasici, am încercat acum vreo 3-4 ani Mănăstirea din Parma și m-a plictisit destul de repede, scriitura mi s-a părut cumva prea riguroasă (fapte cronologice, sentimente explicate și raționalizate), dar, în același timp, greoaie și neprietenoasă. Sunt de părere că unele cărți trebuie citite în anii formatori, altfel riști să nu le mai guști mai târziu (cam așa simt eu).

    Reply

    1. Depinde cum citești fiecare carte. Eu tocmai de-asta caut să citesc cât mai variat, pentru că literatura de-acum mi se pare extrem de light față de cum se scria pe vremuri. Știu, nu toată, dar care-mi pică mie-n mână ori e ușurică, ori exagerat de pretențioasă. Uneori îmi cade bine tocmai rigurozitatea scriiturii de pe vremuri. 🙂

      Reply

Leave a Reply to anacastana(pikchiu) Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *