De Judith Kerr am auzit prima dată în preajma Crăciunului din 2015, când cei de la Sainsbury lansaseră o reclamă… de poveste, la care am râs și m-am înduioșat deopotrivă.
Mi-a plăcut mult de pisica neatentă și prostuță, și mi s-a părut că reclama are un scenariu prea bun ca să nu pornească de la ceva mai fain și mai consistent. Așa că, după două-trei click-uri pe Google, deja aflasem că există o întreagă serie de cărți ilustrate pentru copii cu Mog, mâța cea adorabilă, toate scrise și desenate de Judith Kerr. Mi-au făcut cu ochiul, dar cum am un attention span mai scurt decât al celor pentru care sunt făcute cărțile astea, mi-am reamintit de ele abia când am văzut că au început să fie traduse și la noi.
Autoarea mi s-a părut interesantă mai ales datorită trecutului ei. Este evreică și nemțoaică, o combinație nefericită care a făcut ca familia ei să fugă de naziști întâi în Elveția, apoi în Franța, iar în cele din urmă să se stabilească în Anglia. Judith Kerr trăiește acolo și astăzi; are acum 93 de ani și, în ciuda trecutului ei puternic legat de Germania, din cărțile sale transpare o bătrânică cochetă și simpatică, stând la un ceai îndoit cu lapte, ronțăind biscuiți, chicotind plănuindu-și următoarea carte și schițându-și personajele – adică ce mai, o englezoaică tipică. 😉
I mean… life goals!
Este cunoscută mai ales datorită cărților ei ilustrate pentru copii mici-mici, dar are și o serie de trei romane pentru copii mai mari, care încearcă să explice incertitudinea și teama de pe vremea nazismului. Prima din acea trilogie mă tentează rău, are un titlu demențial: When Hitler Stole Pink Rabbit. 🙂 Judith Kerr a scris-o pentru băiatul ei, care își dorea să știe mai multe despre acea perioadă.
Știind toate astea, am făcut rost de trei cărți, toate în limba engleză, și am plonjat în lumea lui Judith Kerr.
The Tiger Who Came to Tea
Prima carte pe care am citit-o a fost și primul ei succes. The Tiger Who Came to Tea este scrisă în 1968 și copii au fost în cap după ea; stilul era atât de neobișnuit pentru acele vremuri, încât cei mici pur și simplu au adorat-o. Este una dintre cele mai bine vândute cărți pentru copii din toate timpurile. Small wonder.
Așa cum probabil v-ați dat seama din titlu, este vorba despre un tigru imens care, într-o zi, pur și simplu bate la ușa unei familii și spune că-i este foarte foame. Se creează astfel o stare de suspans pe care am resimțit-o până la final – alt lucru bizar într-o carte ilustrată pentru copii. Un animal sălbatic, care clar nu avea ce să caute într-o casă, este invitat de fetiță la ceai. Fix asta e partea interesantă. Ce-o să facă? O să-i mănânce pe toți? O s-o certe părinții pe fetiță? După ce-și bea ceaiul, tigrul mănâncă tot ce găsește prin casă și… își cam face de cap.
Nu vă zic ce se întâmplă și nici cum se termină, dar cert e că o să simțiți la final cum zeci de balonașe de-alea de benzi desenate, pline toate cu semne de întrebare, vi se ridică deasupra capului. 😄 Criticii literari au speculat că povestea este de fapt o metaforă și tigrul simbolizează nazismul, dar Judith Kerr a spus că nici vorbă de așa ceva și tind să o cred. Uneori, cărțile de copii nu au alt substrat și sunt ciudățele doar pentru că așa e și firea celui care le-a conceput.
În concluzie, The Tiger Who Came to Tea e o carte bizară, foarte, dar foarte silly, care frizează absurdul, dar tocmai fiindcă e atât de inexplicabilă este și pe gustul copiilor între 2 și 5 ani. Nici măcar eu nu pot să spun că am înțeles-o 100%. 🙂
*Pe Goodreads, The Tiger Who Came to Tea a primit de la mine 4 steluțe din 5.
Mog the Forgetful Cat și Mog’s Christmas
Seria cu pisica Mog are cam între 15 și 20 de volume, iar eu le-am citit deocamdată numai pe primele două, care sunt și cele mai cunoscute. Dacă vă uitați puțin pe listă, o să vedeți că, dacă nu punem la socoteală cartea făcută în 2015 după reclama de Crăciun pe care v-am arătat-o la începutul articolului, seria s-a încheiat și, la sfârșit, Mog moare: Goodbye, Mog. Deci e clar că iar n-avem de-a face cu ceva obișnuit. 🙂
Încă de la bun început, Judith Kerr nu-i atribuie pisicii însușirile clasice ale unei minifeline. Mog nu e pretențioasă, îngâmfată, nepăsătoare sau răutăcioasă, nici nu are toane. E doar… cam neîndemânatică și foarte uitucă. :))
Atât în Mog the Forgetful Cat, cât și în Mog’s Christmas, avem de-a face cu o rețetă asemănătoare: pisica intră fără voia ei într-o încurcătură și tot fără să aibă habar ce face reușește să iasă din bucluc, aducându-i și familiei Thomas un oarecare beneficiu, mai mare (primul volum) sau mai mic (al doilea). La final, e recompensată cu celebrul ou. 😀 Nu vă zic mai multe fiindcă poveștile sunt extrem de simpluțe și de scurte, n-are rost să vă răpesc din farmecul lor. Pot să vă zic însă că merită 100% să le citiți, cu sau fără copii.
Umorul din cărțile astea e demențial. Pe când mi se părea imposibil ca un picture book, care prin definiție are text puțin, să mă facă să râd în hohote, iată că am dat peste comoara asta – și aici mă refer mai ales la primul volum, în care descoperim cine e Mog și cum este ea.
Finalul ambelor cărți te mișcă puțin și îți dă senzația aia de căldură interioară și familie unită și toate-s bune și frumoase, dar meritul principal al lui Judith Kerr rămâne faptul că te face să chicotești. În prima poveste îi iese mai ales din text, ceea ce mi se pare foarte cool, dar în volumul doi (și trei – da, am tras un pic cu ochiul) deja se bazează și pe ilustrații: expresivitatea lui Mog, care face fețe-fețe pusă în anumite situații care nu prea-i convin, e fabuloasă.
Citiți neapărat seria Mog. În original sau tradusă, nici nu contează. E prea puțin text ca vreun traducător s-o dea în bară (cred, sper). Aș fi preferat totuși să se traducă în ordinea apariției volumelor, dar e OK și așa, atâta timp cât apar toate. Goodbye, Mog mă intrigă de-a dreptul; vreau să văd cum e abordată tema asta într-o carte pentru copii atât de mici. O singură dată m-am mai întâlnit cu ea, într-un volum pe care l-am citit iarna asta și despre care urmează să povestim în curând.
*Pe Goodreads, Mog the Forgetful Cat a primit de la mine 5 steluțe din 5, iar Mog’s Christmas tot 5/5.
Voi ce mai citiți? Eu am început de o săptămână Roșu și negru de Stendhal. Categoria grea, dar nicidecum rea. 🙂 Apoi mi-am dat seama că stau foarte prost la capitolul clasici francezi și m-am întristat.