Pentru că trebuie s-o scurtez și s-o adaptez pentru copii foarte mici, am citit și eu, în sfârșit, Robinson Crusoe, ceea ce probabil ar fi trebuit să fac cu vreo 20 de ani în urmă. Cum însă Jules Verne (pe care cică Defoe l-a inspirat – dar nu suficient, aș adăuga eu) mi-a cam distrus orice urmă de curiozitate în privința romanelor clasice de aventuri, am ajuns tardiv la cartea asta; fără task-ul de la muncă, probabil n-aș fi ajuns deloc. Acum că am pictat acest tablou încurajator, puteți înțelege titlul postării și de ce va mai trece o vreme până o să am curaj să mă apuc de Moby Dick. 😬 *bad poker face*

Despre ce e vorba

Cred că nu există cineva care să nu știe că Robinson Crusoe e povestea unui naufragiat care a fost nevoit să trăiască 20 și ceva de ani pe o insulă pustie. Eu, în locul lui, m-aș fi trântit cu fundu-n nisip și aș fi plâns câte zile aș mai fi avut de trăit. El nu și-a pierdut (prea multă vreme) cumpătul, ci a început să facă tot ce i-a stat în putință ca să poată supraviețui.

Au fost momente de-a lungul poveștii în care Crusoe a simțit că insula era adevărata lui casă și că nu își mai putea dori nimic de la viață sau de la alți oameni, un fel de sindrom Stockholm timpuriu. Dar niciodată nu și-a pierdut speranța că va pleca de-acolo într-o bună zi. Dacă a reușit sau nu… vă las pe voi ori să săpați în adâncul memoriei, ori să citiți cartea. În mod surprinzător, nu e o pierdere de timp și chiar m-a ținut în priză.

Ce mi-a plăcut

În primul rând, acțiunea nu e atât de sterilă și seacă precum m-aș fi așteptat de la un roman de aventuri clasic – încă o dată, mulțam fain, Jules Verne. 🙄 Faptele sunt presărate de cugetări filosofice, amintiri, religie și o descriere foarte faină și amănunțită a lucrurilor pe care le poate face un om în situația respectivă, adică singur cuc pe o insulă, cu puținul pe care-l are la dispoziție.

Apoi, mi-a plăcut relația dintre Crusoe și Friday, care cred că se numără printre motivele din care această carte a fost foarte apreciată și megacitită la vremea apariției. Am citit pe Wikipedia că, datorită cererii mari, existau deja patru ediții diferite numai în anul lansării, iar ce-a urmat a fost o isterie literară soldată cu traduceri inclusiv în cele mai obscure limbi ale planetei. Toate astea pentru că cineva sugera că băștinașii sălbatici și canibali de care se tem imperialiștii pot fi “îmblânziți” și “dresați”, OMG, stupoare!!! :)) Astea erau vremurile… Vorba cuiva, pe atunci era mai ciudat că Robinson Crusoe avea genul ăla de relație cu Friday decât faptul că naufragiase și supraviețuise atâta amar de vreme.

Partea religioasă și moralistă din carte îi aduce un plus de savoare. Inițial începe ca o mică superstiție la început, când părinții lui Crusoe îl avertizează că spiritul hoinar îi va aduce pierzania, apoi devine hardcore pe insulă: întâi Dumnezeu îi vine în minte, culmea, doar când lucrurile sunt liniștite, nu și în caz de pericol. Apoi, e mișto momentul în care crede că Dumnezeu făcuse o minune, dar își dă seama că nu fusese vorba decât de o serie de evenimente perfect logice. Momentul zero e conversația pe care o are cu Friday nu despre Dumnezeu, ci despre Diavol, dialog care mi s-a părut excepțional. În rest, e foarte interesant cum evoluează conștiința religioasă a lui Crusoe în anii petrecuți pe insulă. 🙂

Și nu care cumva să uit: momentul incredibil de creepy din carte, fără să se întâmple de fapt nimic. Atunci mi-am dat seama că e un roman bun.

Ce nu mi-a plăcut

Păi, în primul rând, cred că nu m-a ajutat nicicum ediția. Are greșeli de ortografie, traduceri de genul “de ce cheltuiam atâta timp” și un genitiv/dativ care m-a scos din sărite 300 de pagini, și anume “corăbiei”; parcă văd că tot așa o să zic și eu de acum înainte… 😐 DAR am primit cartea ca premiu într-una dintre clasele primare, așa că n-aș schimba ediția asta cu alta, mi-e dragă așa cum e.

coperta IV, un design strălucit și un text pe măsura vremurilor :))

Marea mea dezamăgire a fost însă finalul prea precipitat, care nu se prea pupă cu restul cărții. Înțeleg că trebuia să pregătească terenul pentru volumul doi (da, Robinson Crusoe e o serie, ajungem imediat și la asta), dar totuși. Nu știu cum să explic fără să dau prea multe spoilere, așa că va trebui să mă rezum la atât.

Și a mai fost ceva: scena cu ursul poate era OK la 1700, dar nu astăzi. E de o cruzime rară. Not funny. Dar iar ajung la cazul Lolita: judecăm arta pentru ceea ce este, nu pentru cum am fi vrut să se deruleze de fapt acțiunea.

Recomandări

O recomand călduros dacă sunteți curioși cum se scria și ce era considerată literatură de top acum vreo 300 de ani. O recomand chiar dacă nu aveți răbdare cu romanele de aventuri, pentru că deși nu e cea mai suculentă scriitură posibilă, nu e nici seacă și lipsită de farmec. Chiar nu știu cui să nu recomand cartea. Clasicii sunt clasici cu un motiv. 🙂 OK, are pe alocuri niște scene destul de disturbing, așa că poate nu e bună pentru copii sub 9-10 ani.

Alte informații

Ce noi spunem astăzi că e Robinson Crusoe a fost publicat inițial cu titlul – țineți-vă bine:

The Life and Strange Surprizing Adventures of Robinson Crusoe, Of York, Mariner: Who lived Eight and Twenty Years, all alone in an un-inhabited Island on the Coast of America, near the Mouth of the Great River of Oroonoque; Having been cast on Shore by Shipwreck, wherein all the Men perished but himself. With An Account how he was at last as strangely deliver’d by Pyrates.

😂 Bine că n-a povestit toată cartea în titlu, cum era moda vremii să faci în cazul capitolelor. În cazul în care nu era evident din sfârșitul cărții, aceasta mai are continuări: The Farther Adventures of Robinson Crusoe și Serious Reflections of Robinson Crusoe. Nu sunt foarte celebre, la noi nici nu cred că s-a deranjat cineva să le traducă. Ce surpriză.

Voi ați citit cartea? Știați de continuări? Ați văzut vreo ecranizare, merită vreuna? Ca de obicei, aștept recomandări. 😀

*Pe Goodreads, Robinson Crusoe a primit de la mine 3 steluțe din 5.