Fără îndoială, The Girls de Emma Cline nu a fost numai debutul literar al verii, ci și o carte foarte pe val în materie de vânzări, din câte am înțeles. Bănuiesc că cineva s-a apucat s-o traducă și la noi; tipa asta scrie prea bine ca s-o lăsăm să ne scape. Dacă nu, mă ofer, dați-o-ncoa’. 😀 Later edit: iacăt-o.
Ce a inspirat povestea
Deși e ficțiune, cartea pornește de la întâmplări reale: crimele Familiei Manson, o gașcă de hipioți săriți de pe fix care, stabiliți în deșertul californian și ducând un stil de viață bizar, au ucis cu sânge rece, în 1969 – anul hippie suprem -, nouă persoane, printre care și actrița Sharon Tate (soția lui Roman Polanski, însărcinată atunci în 8 luni juma’). L-ar fi ucis și pe el, da’ noroc că era plecat să filmeze ceva pe undeva.
Charles Manson, liderul acestui adevărat cult format în jurul său, rămâne până astăzi o figură esențială și înfricoșătoare în orice poveste care are în centru mass murderers, chiar și serial killers. Apropo, între astea două noțiuni există o diferență. Cu toate că acum execută nouă sentințe pe viață, Manson nu s-a pătat cu sângele victimelor, ci și-a convins Familia să facă toată treaba murdară. Deși clar nebun, era un tip șarmant, fermecător; cânta la chitară și aspira la o carieră muzicală. Nu-i de mirare că în jurul său se strânseseră mai ales gagici, ele fiind de fapt criminalele cu sânge rece care au zguduit California. Ei, tocmai asta a inspirat The Girls, autoarea mărturisind că s-a documentat o grămadă înainte să-nceapă să scrie.
Despre ce e vorba
Nu e deloc o carte polițistă, așa cum probabil v-ați fi așteptat, ci psihologică și foarte, foarte sensibilă. E povestea lui Evie Boyd, o adolescentă de 14 ani dintr-o familie înstărită, o fată ai cărei părinți nu o prea bagă-n seamă și care e lăsată așa, cam de capul ei. În vacanța de vară, sub soarele nemilos al Californiei, Evie vede o gașcă de fete mai mari, cu păr lung și încâlcit, îmbrăcate în rochii murdare, care râd din inimă și nu par să aibă nicio grijă pe lume. Se împrietenește cu Suzanne (deloc mascată “coincidența” asta de nume) și o adoră de la bun început.
Așa ajunge să-l cunoască pe Russell (Manson) și chiar să se stabilească la ferma la care locuiau cu toții, fugind de familie și de o lume care nu îi înțelege nevoile. Lui Evie i se pare un loc idilic și ignoră toate lucrurile care unui om obișnuit i s-ar părea absurde și bizare, uneori chiar crude. Nu ni se ascunde nicio clipă unde duc toate astea.
Structura romanului este rotundă și atât începutul, cât și finalul (foarte asemănătoare) ne fac să ne dăm seama de traumele cu care s-a ales Evie și care n-o vor părăsi toată viața. Povestea este în ramă, spusă din perspectiva unei Evie ajunsă la maturitate, care explică pas cu pas ce avea în cap adolescenta Evie când a făcut ce-a făcut.
Emma Cline și varianta US de copertă, care nu e atât de mișto; ironic: varianta UK surprinde mai bine atmosfera californiană
Ce mi-a plăcut
În primul și-n primul rând, categoric m-a atras subiectul american. California, Charles Manson, poveste despre ce înseamnă adolescența feminină? DA! Am ales-o pentru subiect și m-a cucerit cu atmosfera; e ca un vis cartea asta. Ajungi să vezi toate culorile (“the blond grass”), formele, mirosurile californiene, uneori chiar gusturile (nelipsitul sendviș cu unt de arahide). Simți chiar și căldura nemiloasă, transpirația și arsurile soarelui. Cu toate astea, nu o văd ca pe o carte summery, fiindcă visul ăsta se transformă în coșmar. Nu e easy breezy, nu e o lectură ușoară, ci apăsătoare și tensionată.
Am descoperit însă mult mai mult de atât: The Girls nu se concentrează aproape deloc asupra lui Russell, având în centru, evident, fetele, mai ales prietenia (deși cred că e mult spus) care se formează între Evie și Suzanne. Carte asta este despre lucrurile pe care ajung să le facă oamenii dornici de atenție și afecțiune, despre cât de sufocant este să fii adolescent și să-ți calculezi fiecare mișcare astfel încât să fie pe placul celorlalți, despre cât de claustrant este să fii tu însăți dacă ești adolescentă. Vorba cuiva, Emma Cline m-a cucerit definitiv cu paragraful ăsta:
I waited to be told what was good about me. I wondered later if this was why there were so many more women than men at the ranch. All that time I had spent readying myself, the articles that taught me life was really just a waiting room until someone noticed you – the boys had spent that time becoming themselves.
Mi-a plăcut și glasul tăios al autoarei, care spune fățiș că multe femei pur și simplu nu pot fi iubite în acel mod devorator și erotic, ci pot fi cel mult respectate sau alese pentru o perioadă mai scurtă de timp. Beautiful girls always win. Mi-a plăcut câtă muncă de documentare am depus și eu la rându-mi, încercând să delimitez granița dintre realitate și ficțiune. O să vedeți voi acolo de ce v-am zis treaba cu Polanski. Nu în ultimul rând, mi-a plăcut la nebunie că încearcă să explice modul atât de natural prin care se poate forma un cult dubios și periculos.
Ce nu mi-a plăcut
Cu toată priceperea și cu tot stilul ei fabulos care au dus până la capăt o poveste bine scrisă, un singur lucru mi-a displăcut totuși la Emma Cline: folosește de prea multe ori propoziții fără verbe, care se vor a fi dreamy și artistice. Ar fi OK dac-ar fi folosite mai rar, nu chiar peste tot. Par un pic puerile, adolescentine, fragmentează totul fără rost. Sau asta era intenția?! Nu știu, pe mine m-au deranjat.
Recomandări
Recomand cartea tuturor celor pasionați de lectura americană. Emma Cline este o voce nouă și foarte promițătoare; o să vă-ncânte. Nu o recomand celor care se așteaptă la mister și o carte polițistă. Nici crimele, nici Manson nu sunt în centrul cărții ăsteia, ci acționează cumva ca un fel de catalizatori pentru ce se întâmplă. Nu o recomand nici copiilor, are niște scene vag disturbing.
Alte informații
Găsiți cartea în limba engleză pe Okian, la un preț mult mai decent față de cât am dat eu pe ea acum vreo lună. :)) Dar la naiba, eu recunosc că n-am mai avut răbdare. O găsiți și pe Book Depository cu transport gratuit, dar vă ajunge cam într-o lună (yay, tocmai am primit aviz poștal!). Cum ziceam, în limba română a apărut la editura Rao.
*Pe Goodreads, The Girls a primit de la mine 4 stele din 5.
Mie un pic, un pic, mi-a displăcut ideea asta răsuflată de a povesti din perspectiva omului matur (sau bătrîn, dar la Evie nu era cazul) care privește înapoi cu luciditate sau nostalgie sau whatever. E o structură cu care nu mă împac eu foarte bine, chestie de gusturi, dar cred că lui Cline i-a servit foarte bine.
Ah, mie-mi plac propozițiile eliptice. Nu țin minte să fi fost în exces, poate le-am tolerat mai ușor.
Într-adevăr, nu e cel mai fresh mod de a spune o poveste, da’ nu m-a deranjat nici pe mine. Nici nu m-am gândit la asta până n-ai spus tu. Mi se pare că, în cazul ăsta, Evie matură oferă o oarecare profunzime poveștii. ¯\_(ツ)_/¯